După câteva luni după ce am dat bacalaureatul, m-a lovit inspirația să ating acest subiect pe care l-am urât în liceu.
Cred că majoritatea elevilor am urât și urâm cărțile care ni se bagă pe gât de atâția ani, dar, care, după spusele unor profesori, au o morală în spate.
Așa că m-am gândit să spun ce am învățat eu din aceste cărți, nuvele și alte texte, după luni în care nici nu m-am uitat la ele.
O să încep cu ”preferata” mea, Ion de Liviu Rebreanu. Stau și mă gândesc la o morală și nu iese nimic. Nu prea am ce să învăt de la un țăran obsedat de pământ, care și-a omorât soția, într-un fel sau altul. De fapt, poate că am învățat că trebuie să stau departe de oamenii care sărută pământul.
Enigma Otiliei de George Călinescu m-a învățat în sute de pagini același lucru care m-a învățat și un vers dintr-o melodie semnată de Lana del Rey: ”Love is mean, and love hurts.”.
Nu mi s-a părut deloc amuzantă O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Nu am râs, nu am rânjit sau zâmbit deloc când venea vorba de opera lui Caragiale și singura chestie care mi-a rămas în cap e că toată lumea e coruptă.
Ultima operă de care o să vorbesc este Moara cu noroc de Ioan Slavici, care mi-a mâncat zilele. Nuvela respectivă e ca un episod tâmpit și fără sens dintr-o tenelovelă spaniolă, din care singurul lucru pe care poți să îl înveți este cum să îți controlezi nervii.
Singura întrebare ridicată de literatura din programa școlară a fost ”De ce s-a gândit cineva să scrie așa ceva?”.
Sper că nu am enervat prea multă lume, îmi cer scuze din avans. Eu chiar am urât să studiez ceva ce a fost studiat și acum 20 și ceva de ani. Nu m-au atras deloc, nu m-a făcut plăcere să aud de ele și singura satisfacție pe care o am e acum, când știu că nu mă mai interesează de existența lor.
Ca să nu spuneți că sunt un mare hater, recunosc că am iubit majoritatea poeziilor din programa școlară, în special Lecția despre cub de Nichita Stănescu, pe care o să o las mai jos pentru cei care nu au citit-o:
Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!
din vol "Opere imperfecte" (1979)
(sursă)
Îți înțeleg punctul de vedere și rezonez cu tine până la un anumit punct. Eu m-am apucat să citesc cărțile din programa școlară de bună voie. Adică știam că trebuie să le citesc pentru școală cândva, așa că le-am citit cu 2-3 ani înainte, fără cărți cu comentarii și interpretări și fără să mă împingă cineva, doar pentru că așa am vrut. Când le-am studiat la școală, nu mi s-au mai părut atât de drăguțe cum mi s-au părut când le-am citit eu voluntar, deci cred că e discutabilă problema. Cât despre poeziile lui Nichita Stănescu... Nu cred să fie om căruia să nu îi placă măcar o poezie :)
RăspundețiȘtergere